|
de André Frossard
Un interviu acordat de Andre Frossard revistei Nouvelles Clés tradus în romîneste pe site, Dumnezeu, diavolul si eu (aici)
Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit "ironie", manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună. Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni. Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit. L-am întâlnit pe neaşteptate - aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură -, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui. A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu. Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg,.atât de mult timp mi se părea a fi trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: "catolic, apostolic şi roman", dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile. Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră. Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor "coups de foudre" mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale 3himbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la catolicism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. Nu este vorba deci de relatarea unei evoluţii intelectuale, ci de consemnarea unui eveniment neaşteptat, ceva ca procesul verbal al unui accident. Dacă mi se pare necesar să mă refer pe larg la copilăria mea, nu o fac, cum s-ar putea crede, pentru a pune în evidenţă anumite antecedente, ci tocmai pentru ca să fie bine stabilit că nimic nu m-a pregătit în vederea a ceea ce mi s-a întâmplat: graţia divină are actele sale gratuite. Şi dacă renunţ, adeseori, să vorbesc la persoana întâi este pentru că mi-e clar, aşa cum aş vrea să vă fie şi dumneavoastră, că n-am jucat nici un rol în propria mea convertire. Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti.
Iată faptele.
Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică. Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului. Din loc în loc - bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări. Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită. Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu. Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: "Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!" Erau cei din familia mea practicanţi ai cultului? Religia lor părea făcută mai curând din supuneri la reguli juridice şi morale decât din exerciţii ale evlaviei. Trebuia să se respecte, şi ei respectau, într-adevăr, sabatul, prescripţiile lui Moise asupra posturilor şi preparării cărnii. Sărbătoreau, de asemenea, cu fidelitate Pastele, sărbătoare misterioasă, cu ceremonialul bazat pe foi de pască uimitor de albe şi punctate de mici umflături uşor pârlite la dogoarea cuptorului. O dată pe an, cu cojoacele de oaie pe umeri, coborau la sinagogă ca să pregătească, printr-o noapte de rugăciuni sau de împietrire ritualică, postul lui lom Kipur - ce aducea câteodată la noi acasă pe câte un înfometat nedeclarat, pe care noi îl priveam, amuzaţi, cum ciugulească - ca din greşeală - struguri uscaţi sau bucăţele de zahăr, vorbind cu o însufleţire nefirească despre ploaie sau timp frumos. Credeau ei cu adevărat? Este totuna, pentru un evreu, să fie evreu şi să creadă, şi el n-ar putea să-l nege pe Dumnezeul său fără să se nege pe sine. Numai că despre religie nu ne vorbeau niciodată nouă, care eram republicani de un roşu mai mult decât vizibil. Cele două comunităţi trăiau fără conflicte şi fără să se închidă în ele înseşi ca într-o fortăreaţă şi eu aveam să petrec, copil fiind, o mare parte din vacanţe în acest sat eteroclit fără să ştiu că exista, după unii, o "problemă evreiască". Creştinii aveau sărbătorile lor, pe care mergeau să le celebreze în satul vecin - unde existau biserici - şi evreii le aveau pe ale lor, care nu cădeau în aceleaşi zile. Creştinii se odihneau duminica, evreii - sâmbăta, ceea ce asigura în principiu tuturor avantajele unei săptămâni englezeşti în avanpremieră. Creştinii aveau cimitirul lor; şi evreii, în apropiere de Belfort, pe al lor; bunica mea este îngropată acolo. Linia de despărţire a spiritelor nu trecea prin religie, trecea prin politică. Existau "negrii", priviţi de "roşii" ca supravieţuitori abuzivi ai unei epoci revolute. Negri ca uniforma nunţilor şi înmormântărilor de laţară.-negri ca sutanele preoţilor lor, negri ca noaptea timpurilor pe care nu ştiuseră să le ţină în loc, ei votau cu dreapta în favoarea mai marilor zilei, deşi erau, în majoritatea lor, la fel de mici ca noi. Plini de respect pentru ordine, nu se gândeau s-o schimbe nici măcar ca s-o facă mai bună, sacrificând orice pentru satisfacţia de a se supune şi a venera; cel puţin nouă ne dădeau această impresie. Cel mai influent dintre "roşii" era bunicul meu, şelar de meserie, care se declara republican-radical. Era un mod de a se declara revoluţionar într-un timp şi într-un loc unde socialismul nu pătrunsese încă. Seara, muncitorii ţiglăriei şi ţăranii republicani îşi dădeau întâlnire în dugheana lui şi discutau politică, în timp ce el continua, sub lampă, să taie şi să coasă. A discuta politică însemna să vorbeşti despre sărăcie. Un muncitor câştiga de la cinci la zece parale pe zi şi îi făcea invidioşi pe ţăranii ale căror câteva pogoane de pământ arid reuşeau cu greu să-i hrănească. Nici o lege socială nu îl proteja pe lucrătorul pe care zece sau douăsprezece ore de muncă zilnică nu ajungeau ca să-l scoată din sărăcie; iar agricultorul depindea de capriciile anotimpurilor şi n-avea pe nimeni de la care să aştepte ajutor. Aceasta era la Belle Epoque. Stăpânul ţinutului nu mai era contele de Reinach-Foussemagne, ale cărui proprietăţi fuseseră fărâmiţate şi vândute de mult timp, ci proprietarul ţiglăriei, care locuia aproape de uzină, într-un pavilion mare de cărămidă destul de urât, pe care noi, copiii satului, îl socoteam impunător şi luxos ca Versailles-ul. Ni-l imaginam plin de jucării uriaşe, de râsete şi lumini; era imposibil să fii acolo nefericit. Dar, oricât de obraznici eram de obicei, nu îndrăzneam să ne apropiem prea mult de el şi treceam destul de repede prin dreptul grilajului cu vârfuri ascuţite. Era poate casa fericirii; era poate casa căpcăunului, fatală unor prichindei de stânga, şi mie mi-era groază când auzeam, în trecere, invitaţia tradiţională folosită de persoanele mature ca expresie a amabilităţii: "Intră, nu te mănâncă nimeni!" Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. După moartea lui, bunica domnea asupra modestei noastre case de chirpici, cu autoritatea tăioasă a unei femei care nu-şi pierduse capul decât o dată, atunci când se îndrăgostise, tânără domnişoară dintr-o familie de evrei cu dare de mână, de ochii albaştri ai unui simplu muncitor la domiciliu, care era pe atunci bunicul meu. Această uniune între o tânără moştenitoare, oricât de mică ar fi fost moştenirea, şi un proletar de origine catolică, oricât de vag ar fi fost catolicismul său, îi uimise deopotrivă pe evreii şi creştinii locului, la care capacitatea de a înţelege nu mergea chiar până la a găsi firesc un asemenea mariaj. Nimic nu amintea această poveste de dragoste pe chipul sever al celei care ne conducea fără slăbiciune, totdeauna îmbrăcată în negru, şi care nu-şi exprima tandreţea decât prin forma indirectă, pudică a ironiei. Această înclinaţie, de altfel specifică familiei şi poate chiar întregii zone, spre zeflemea - în egală măsură blândă, dezamăgită sau pedepsitoare - ne făcea să trăim într-o stare de hibernare sentimentală; elanurile noastre, declanşate într-o atmosferă de gheaţă, nu mai ajungeau să se întâlnească. Formam o familie foarte unită, dar dimineaţa cu greu ne încumetam să ne spunem bună ziua: primul sculat, temându-se să nu-l umilească pe întârziat, se prefăcea că nu-i observă sosirea; ne îmbrăţişam cel mai adesea f ară să spunem un cuvânt, ca di n întâmplare sau cum se ciocnesc două persoane intrând pe uşă. îmi priveam unchiul aplecat asupra mesei lui de lucru în atelierul mirosind a piele nouă sau o vedeam, în bucătărie, pe mătuşa mea frecând pateul şi, lipsiţi de puterea de-a ne spune că ne iubeam mult, ceea ce ni se părea de la sine înţeles, nu ne vorbeam. Silindu-ne să nu ne spunem nimic, aveam din ce în ce mai puţin să ne spunem; eram, în secret, lipsiţi de secrete. După masa de seară, iarna, câţiva vecini veneau să facă puţină politică sau să joace un nou joc de cărţi, a cărui răspândi re fusese, o dată cu aducerea electricităţii 'a ţară, una din marile noutăţi de după război: mă refer !a belotă, joc democratic, la care valetul învinge cuplul regal, azvârlit la ultimul rang al cărţilor onorabile. La belotă, asul şi chiar decarul vin în urma valetului-atu, a cărui promovare a reprezentat o primă atingere - indirectă, dar semnificativă - adusă ordinii sociale stabilite. Se foloseau cărţi roase la colţuri care sfârşeau Prin a mirosi a carton jilav. Măcelarul, bărbat frumos cu mustăţi răsucite, îşi trântea cărţile câştigătoare, făcând să se zguduie masa ca sub pumnul unui cavaler din timpul cruciadelor. Negustorul de vite îşi înţepenea burta impozantă de spătarul scaunului pe care stătea călare şi scuipa zeama de la tutunul mestecat fără întrerupere într-o lădiţă cu rumeguş, împinsă până aproape de el de un picior grijuliu. Jiletca şi acolada lanţului aurit al ceasornicului te făceau sate gândeşti că era bogat, dar în sat erai bogat doar din momentul în care purtai cravată în zilele lucrătoare fără să fii funcţionar. După fiecare dona, el analiza, corecta, blama, sfătuia, fiind unul dintre acei jucători care supraveghează jocul partenerului mai îndeaproape decât pe al lor. în timpul, explicaţiilor, date cu gravitate în indiferenţa generală, unchiul meu răsucea o ţigară cu tutun pământiu, trecea marginea foiţei pe sub mustaţa lui de meseriaş, aşeza produsul finit după urechea dreaptă, precum creionul unui contabil, şi, tăind scurt, reîmpărţea cărţile. Sub abajurul de porţelan festonat, lampa numită "de patruzeci de lumini" evidenţia perfect jucătorii, masa de lucru, foile de piele, încâlceala de hamuri, ovalul gol al zgărzilor, toate aceste fiinţe şi lucruri familiare, cărora electricitatea le anulase un nu ştiu ce suplimentar şi comic adăugat altădată de lampa cu petrol. Copiii (aveam doi verişori cam de vârsta mea) asistau la partidă cu un interes inegal. Cel mai mic, drăguţ ca o fată, se întorcea după puţin timp la bucătărie. Cel mai mare rezista mai mult, apoi urcam cu toţii să ne culcăm în camera noastră spartană, unde bucăţele de gheaţă pluteau adeseori în vasul cu apă. Mă strecuram agil între cearşafurile înţepenite de frig, sub apăsarea aeriană a plapumei umflate ca o enormă clătită cu pene, care îmi ascundea aproape toată camera şi jumătate din tavan. Când eram singur, nu mă simţeam cu adevărat în siguranţă decât într-un întuneric deplin: nu mai vedeam, e adevărat, dar nici nu mai putea cineva să mă vadă. Şi aceasta chiar dacă - stând cu lumina stinsă - stranietatea universului mă atrăgea dincolo de fereastra neagră. Nu era deloc începutul unui coşmar, ci al unei aventuri. Mă foloseam de apariţia nocturnă a infinitului pentru a mă elibera de conturul desfiinţat al lucrurilor şi rătăceam, undeva, între pământ şi lună, cu toate simţurile treze, încercând să surprind nu ştiu ce secret, nu ştiu ce comunicare între firul de iarbă şi galaxie. Eram sigur că toate aceste 'urni misterios alcătuite şi pe care eu le bănuiam de complicitate vor sfârşi prin a spune un cuvânt în plus care să-mi dea cheia enigmei. Mă îndreptam în linişte spre un adevăr iminent şi, exact în momentul când urma să-l aflu, somnul ştergea brusc tabla pe care noaptea îşi scria semnele. … Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. Dacă părinţii mei , de la care n-am primit decât afecţiune şi un exemplu demn de urmat, ar fi crezut, mi-ar fi transmis credinţa în mod firesc. Necrezând – chiar dacă socialismul nu distrusese complet protestantismul mamei mele -, era normal ca ei să adere la concepţia lumii care era a lor şi care a fost şi a mea până la douăzeci de ani. În legătură cu anii tinereţii, n-am ascuns nimic din ceea ce trebuia spus, dar am trecut sub tăcere ceea ce uzanţele de altădată – oarecum căzute în desuetudine acum – cereau să păstrezi secret, cum ar fi experienţele şi tulburările adolescenţei, asupra cărora, într-adevăr, n-am de făcut declaraţii care să înveţe ceva pe cineva. În sfârşit, regret că am vorbit atât de des la persoana întâi; dar cum să fi scăpat de această dezagreabilă necesitate? Un mare om şi un foarte mare talent, căruia i-am spus povestea mea, nu s-a putut abţine să-şi arate uimirea, exclamând la sfârşitul istorisirii: "Vă iubesc foarte mult, dar, totuşi, de ce dumneavoastră?" Răspunsul la această întrebare este că nu există răspuns. Am fost un băiat obişnuit, poate cu câteva slăbiciuni în plus, fără alte semne particulare decât un picior purtând urma exploziei unei bombe şi o netă propensiune spre absenţa intelectuală şi, pe cât posibil, şi fizică. Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului - mâine sau poate în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă. Nikolai Berdiaev a fost o inteligenţă strălucită, un spirit supraîncărcat de gânduri a căror greutate făcea adeseori să i se poticnească limba. Am învăţat încă de pe atunci să-l admir; dar el avea pe vremea aceea în ochii mei un foarte grav defect: credea în Dumnezeu şi vorbea de El nu ca de o ipoteză ştiinţifică, lucru demn de toată stima, ci ca şi cum ar exista cu adevărat, ceea ce după mine rămânea de demonstrat. A recurge la Dumnezeu pentru a explica lumea şi istoria mi se părea un subterfugiu nedemn de un filozof. Cum ni s-ar înfăţişa un roman poliţist în care enigma clasică aasasinatului într-un spaţiu închis ar fi artificial elucidată prin inventarea unei fiinţe supranaturale, capabile să treacă prin zid? Astfel raţionam pe atunci şi de aceea lectura cărţii Un nou ev mediu nu m-a impresionat deloc. Autorul era un scriitor religios. Concluziile pe care le desprindea din credinţă în ceea ce priveşte marxismul, Revoluţia rusă sau Revoluţia franceză nu mă interesau, nu puteau să mă atingă, în acest spirit i-am răspuns lui Willemin, atunci când s-a arătat dornic să-mi cunoască impresiile, că această carte " nu se discută". Dumnezeu fiind în ea un dat, restul urma de la sine; nici o discuţie nu rămânea posibilă. El a înţeles, exact pe dos, că Berdiaev mă convinsese. S-a bucurat şi a vrut să sărbătorim evenimentul cinând împreună, propunere care mă găsea întotdeauna dispus s-o accept. Iubeam tovărăşia lui, agerimea lui de spirit, capacitatea de a excela când era vorba de flaut, de medicină, de bucătăria specifică ţinutului Lorraine sau de imitaţii comice; eram fericit -dacă nu-i împărtăşeam ideile - să râd de aceleaşi lucruri în acelaşi timp cu el. Slaba mea vocaţie pentru situaţiile clare sau frica de a-i strica buna dispoziţie m-au făcut să n-am curajul să-i corectez eroarea; I-am lăsat să se bucure. Şi apoi, mergeam să cinăm, aveam tot timpul, mă gândeam eu, să-l deziluzionez la desert. Aceasta a fost memorabila neînţelegere despre care afirmam, cu câteva pagini mai înainte, că se află la originea convertirii mele. Munca la ziar încheindu-se cu puţin înainte de ora cinci după-amiază, am plecat cu bătrânul lui automobil - lux pe atunci nemaipomenit pentru nişte tineri ca noi -la care una dintre portiere trebuia menţinută închisă cu cotul. Am traversat Sena, departe de insula Saint- Louis; deci, n-aveam să mergem la el. Piaţa Maubert, am presupus că ne îndreptam spre strada Mouffetard, unde se puteau cumpăra cartof i prăjiţi "imprimaţi". Vom cina deci sub poduri. Nu vedeam în aceasta nici un inconvenient. Ne-ar fi costat un franc, plus câţiva bănuţi pentru o sticlă de vin umplută până la dop cu un lichid albastru închis bătând în mov şi translucid în zona gâtului sticlei. Totuşi, atunci când am traversat, parcă fără să atingem pământul, intersecţia în care se varsă strada Mouffetard, mi s-a făcut greaţă. După toate acestea, urma să cinăm-îmi închipuiam-la restaurant, chiar dacă era prea devreme pentru cină. Dau foarte multe amănunte care pot părea nesemnificative. Cititorul trebuie să înţeleagă, însă, că eşti înclinat să intri în detalii, când ai avut straniul noroc să asişti la propria ta naştere. Nu puneam întrebări. Mă lăsam dus de prietenie fără să-mi pese de direcţia pe care ea o alesese. Itinerariul devenea de altfel din ce în ce mai puţin explicabil: descriind un cerc în jurul Cartierului latin, ne-am întors pe propriile noastre urme, pe strada Claude-Bernard, apoi pe strada d'Ulm. Ce ne mâna prin acest perimetru depopulat din cauza vacanţelor şcolare? Ne-am oprit puţin după Şcoala normală superioară, în faţa vechii mele Şcoli de arte decorative, însoţitorul meu a coborât şi, cu capul aplecat în deschizătura lăsată de portieră, mi-a propus fie să-l urmez, fie să-l aştept câteva minute. Am preferat să-l aştept. Avea de făcut, fără îndoială, o vizită. L-am văzut traversând strada, împingând o uşiţă de lângă un mare portal de fier, deasupra căruia se ridica acoperişul unei capele. Bun, mergea deci să se roage, să se confeseze, să se dedice, în fine, uneia din acele activităţi care iau mult timp creştinilor. Un motiv în plus ca să rămân unde eram. Suntem în 8 iulie. Vara este magnifică, în faţa mea, rectilinie, strada d'Ulm îşi deschide albia însorită până la Pantheon, care, văzut din această parte, are avantajul de a se înfăţişa cu un anumit aplomb. Care sunt gândurile mele? Nu-mi amintesc. Vagi, ca de obicei, ele hoinăresc probabil de-a lungul zidurilor în căutarea unei proeminenţe, a unui unghi, a unui motiv geometric de care să se agate o clipă. Starea mea sufletească? Trebuie neapărat relevat un fapt: conştiinţa poate face să apară ceva din ea însăşi, fără nici una din acele perturbaţii despre care se pretinde că predispun la misticism. Nu sufăr din dragoste, în aceeaşi seară - o spun pentru cei care fac paradă de perspicacitate, explicând religia prin contrariul ei, spiritul prin corp, plusul prin minus şi, în mod special, susul prin jos - am întâlnire cu o tânără nemţoaică de la Belle-Arte, blondă, cu trăsăturile delicate ale domnişoarelor puţin grase, care m-a lăsat să sper că îşi va apăra cu moderaţie frontierele. In scurtă vreme, ea va fi atât de deplin uitată, încât nu mă voi gândi nici măcar să decomandez întâlnirea. Nu am angoase metafizice. Ultimele le-am trăit pe la cincisprezece ani, în forma ofensivă pe care am descris-o la începutul acestei cărţi: universul care mă asediază şi mă asurzeşte cu ceea ce nu pot numi altfel decât volubilitatea lui mută este pe punctul să-mi dezvăluie secretul existenţei lui, cheia hieroglifelor sale. Până la urmă, nu-mi dezvăluie nimic; de atunci am şi renunţat să mai aştept ceva de acest gen. Cred, împreună cu prietenii noştri socialişti, că lumea este o politică şi o istorie, iar metafizica- cel mai dezamăgitor mod de petrecere a timpului. Oricum, dacă aş crede că există un adevăr, preoţii ar fi ultimele persoane la care m-aş duce să-l aflu. Iar Biserica, pe care n-o cunosc decât din malformaţiile ei temporare, ultimul loc unde aş merge să-l caut. Meseria mea n-a făcut nimic pentru a-mi atenua scepticismul, dar a făcut mult pentru a atenua spaimele resimţite de părinţi din cauza adolescenţei mele debusolate. Practic această meserie la o vârstă prea fragedă şi de prea puţină vreme ca să fi putut să-mi aducă acele decepţii care pot crea în sinea cuiva un fel de gol, o senzaţie de singurătate favorabilă apariţiei sentimentului religios. Nu am nici o grijă, nu sunt motiv de griji pentru alţii, prietenia cu Willemin a îndepărtat legăturile primejdioase pe care le-am avut cândva, în general vorbind, anul este calm, fără tulburări pe plan naţional, fără o ameninţare directă din afară. Alarma încă n-a sunat; deci nimic din neliniştea unui asediat în cazul meu. Starea sănătăţii mele este bună; sunt fericit, pe cât de fericit poate fi cineva, şi o ştiu, seara se anunţă agreabilă, aştept. Nu simt nici un fel de curiozitate faţă de problemele religioase, care ţin de o altă epocă. Este ora şaptesprezece şi zece. Peste două minute, voi fi creştin. Ca ateu, eu nu ştiu, evident, nimic atunci când, sătul să mai aştept sfârşitul neînţelesului act de devoţiune care îl reţine pe prietenul meu mai mult decât el însuşi prevăzuse, împing la rândul meu mica uşă de fier pentru a examina mai de aproape, în calitate de desenator sau de gură-cască, clădirea în care sunt tentat să spun că el stă de-o eternitate (de fapt, îl aştept de maximum trei-patru minute). Ceea ce se poate vedea din capelă deasupra portalului nu are darul să mă entuziasmeze. Capela nu câştigă nimic - să mă ierte surorile, cărora urmează să le devin în scurt timp frate, dacă li se pare că le ponegresc sălaşul - văzută de jos. Ea se află în fundul unei mici curţi şi este un edificiu în stil gotic â l'anglaise, construit la sfârşitul secolului XIX de arhitecţi hotărâţi să pună ordine în utilizarea ogivelor, adică să elimine viaţa şi mişcarea. Nu scriu aceasta din plăcerea îndoielnică de a critica o artă a cărei reputaţie rămâne indiscutabi la, ci pentru ca să fie clar că emoţia artistică nu joacă nici un rol în ceea ce urmează. Interiorul nu este mai încurajator decât exteriorul. El poate fi considerat carenajul banal al unui vas de piatră ale cărui linii de un gri întunecat se opresc şi pleacă din nou înainte de a fi reuşit să realizeze o întâlnire cisterciană între austeritate şi frumuseţe. Naosul este împărţit net în trei. Prima parte, aproape de intrare, este rezervată fidelilor, care se roagă în penumbră. Vitraliile, estompate din cauza aglomeraţiei de construcţii înconjurătoare, lasă să cadă puţină lumină asupra statuilor şi a unui altar lateral împodobit cu buchete de flori. A doua parte este ocupată de călugăriţe, cu capul acoperit de un văl negru; ele formează şiruri cuminţi de păsări zgribulite în traveele de lemn lăcuit. Aveam să învăţ mai târziu ce sunt surorile din "Adoraţia reparatoare", congregaţie fondată în replică pioasă la anumite excese ale primăverii revoluţionare din 1848. Relativ puţin numeroase - se va vedea mai departe că detaliul are importanţa lui -, ele aparţin unuia din acele ordine contemplative care au ales închisoarea pentru a ne face pe noi liberi, întunericul pentru ca noi să avem lumină, şi despre care morala materialistă - a mea, pentru încă un minut sau două - are impresia că n-ar fi de folos nimănui. Ele rostesc un fel de rugăciune pe două voci care îşi răspund de la un capăt la altul al naosului pentru a se contopi la intervale regulate în exclamaţia gloria pairi et filio, et spiritul sancto, înainte de a-şi relua cursul lor alternativ şi liniştit. Nu ştiu decât că este vorba de psalmi, nu ştiu decât că suntem la începutul slujbei de noapte şi că mă simt legănat de ritmul uşor al orelor canoniale. Fundul capelei este destul de viu luminat. Deasupra altarului principal îmbrăcat în alb, un ansamblu de plante, candelabre şi ornamente este dominat de o mare cruce de metal forjat care are în centrul ei un disc de un alb mat. Trei alte discuri de aceeaşi dimensiune, dar de o nuanţă imperceptibil diferită, sunt fixate la extremităţile crucii. Am mai intrat în biserici, de amorul artei, dar n-am văzut nici măcar un chivot obişnuit, n-am idee cum arată hostia şi nu ştiu că mă aflu în faţa Sfântului-Sacrament, spre care se înalţă lumânări aprinse. Prezenţa discurilor suplimentare şi a complicaţiilor aurite ale decorului face şi mai dificilă identificarea acestui soare îndepărtat. Semnificaţia a tot ceea ce văd îmi scapă, cu atât mai uşor cu cât nu urmăresc nimic, în picioare, aproape de uşă, îl caut din privire pe prietenul meu şi nu reuşesc să-l recunosc printre formele îngenuncheate dinaintea mea. Privirea îmi trece de la umbră la lumină, revine asupra asistenţei, fără vreun gând, merge de la fideli la călugăriţele nemişcate, apoi, nu ştiu de ce, se fixează pe a doua lumânare, care arde în stânga crucii. Nu prima, nici a treia, a doua. Şi atunci se declanşează, brusc, seria de miracole a căror irepresibilă violenţă destramă într-o clipă fiinţa absurdă care sunt şi aduce la lumină, orbit, copilul care n-am fost niciodată. Inainte de toate, îmi sunt transmise aceste cuvinte: viaţă spirituală. Ele nu-mi sunt spuse, nu le compun eu însumi, le aud ca şi cum ar fi pronunţate aproape de mine cu voce joasă de o persoană care ar vrea ca eu să n-o văd încă. Este de ajuns ca ultima silabă a acestui preludiu murmurat abia să atingă în mine râul conştientului, pentru ca el să genereze o avalanşă inversă. Nu spun că cerul se deschide; el nu se deschide, se avântă, se ridică brusc, fulguraţie silenţioasă, din această insignifiantă capelă în care se găsea în mod misterios inclus. Cum să-l descriu cu aceste cuvinte dezertoare, care refuză să mă servească şi ameninţă să-mi intercepteze gândurile, ca să le depună în magazinul de himere? Pictorul care ar întrezări culori necunoscute cu ce le-ar picta? Este un cristal indestructibil, de o transparenţă infinită, de o luminozitate aproape insuportabilă (un grad în plus m-ar fi aneantizat) şi mai ales albastră, o lume, o altă lume, de o strălucire şi o densitate care, prin comparaţie, o fac pe a noastră să apară aşa cum este: a umbrelor fugare şi a viselor neterminate. Este realitatea, realitatea adevărată, o văd de pe ţărmul obscur unde sunt încă ancorat. Există o ordine în univers şi, în vârful ei, dincolo de vălul de ceaţă strălucitoare, evidenţa lui Dumnezeu, evidenţa făcută prezenţă şi evidenţa făcută persoană chiar a celui pe care eu îl negasem cu numai un minut înainte, pe care creştinii îl numesc tatăl nostru şi despre care aflu acum că este blând, de o blândeţe fără seamăn, ceea ce nu înseamnă calitatea pasivă pe care o desemnăm adeseori prin acest cuvânt, ci o blândeţe activă, copleşitoare, surclasând orice violenţă, capabilă să facă să cedeze piatra cea mai dură şi, mai dură chiar decât piatra, inima omenească. Erupţia sa torenţială, plenară îmi provoacă o bucurie comparabilă cu bucuria naufragiatului, recuperat la timp, cu diferenţa, totuşi, că înălţându-mă spre salvare şi devenind conştient de noroiul în care am stat scufundat, mă uit la partea din corpul meu încă sechestrată şi mă întreb cum am putut să trăiesc şi să respir până acum. În acelaşi timp, îmi este dăruită o nouă familie, Biserica, însărcinată să mă conducă acolo unde trebuie să merg, fiind de la sine înţeles că, în ciuda aparenţelor, am încă o distanţă mare de parcurs, distanţă care n-ar putea fi abolită decât prin răsturnarea gravitaţiei. Toate aceste senzaţii pe care mă chinuiesc să le traduc în limbajul inadecvat al ideilor şi imaginilor sunt simultane, contopite unele în altele; după trecerea atâtor ani, încă nu le-am epuizat conţinutul. Totul este dominat de prezenţa, dincolo de vastul ansamblu pe care l-am descris, a celui căruia n-aş putea niciodată să-i scriu numele fără teama de a-i răni tandreţea, în faţa căruia am avut fericirea să fiu un copil iertat, care se trezeşte pentru a înţelege că totul este un dar. Afară se făcea tot mai frumos, eu aveam cinci ani, iar lumea, alcătuită înainte din piatră şi asfalt, era o mare grădină în care urma să mi se îngăduie să mă joc atâta timp cât avea să-i placă cerului să mă lase. Willemin, care mergea alături de mine şi părea să fi descoperit ceva aparte pe chipul meu, mă privea cu o curiozitate medicală: "Dar ce ţi s-a întâmplat? - Sunt catolic", şi, cum mi-era teamă că n-am fost destul de explicit, am adăugat "apostolic şi roman", pentru ca mărturisirea mea să fie completă. "Ai ochii ieşiţi din orbite. - Dumnezeu există şi totul este adevărat. - Ah, dacă te-ai vedea!" Nu mă vedeam. Eram o cucuvea în plină amiază, care făcea experienţa soarelui. Cinci minute mai târziu, pe terasa unei cafenele din Piaţa Saint-Andre-des-Arts, îi povesteam totul prietenului meu. Mai exact, tot ceea ce, în luptă cu inexprimabilul, reuşeam să spun despre acea lume dintr-o dată desfăşurată, despre concreteţea ei scânteietoare care făcuse să explodeze fără zgomot casa copilăriei mele şi să se evapore peisajele. Ruinele construcţiilor mele interioare zăceau la pământ, îi priveam pe trecătorii care mergeau fără să vadă şi mă gândeam la uimirea pe care o vor trăi când vor întâlni, la rândul lor, ceea ce eu tocmai întâlnisem, în mod sigur vor avea aceeaşi revelaţie mai devreme sau mai târziu, mă gândeam încă de pe acum, amuzat, la surpriza necredincioşilor şi a celor care se îndoiesc fără să se îndoiască. La un moment dat ni l-am evocat amândoi pe acel dictator de operetă care acordase cerului două minute ca să i se dezvăluie şi absurditatea provocării aruncate în infinit, cu un grăunte de putere, ne-a făcut să râdem nebuneşte. Dumnezeu exista oricum; exista acolo revelat şi mascat de o delegaţie de lumină care, fără discursuri şi figuri explicative, făcea totul de înţeles şi de iubit, îmi dau seama că unele din afirmaţiile mele pot părea exorbitante, dar ce să fac dacă creştinismul este adevărat, dacă există un adevăr, dacă acest adevăr este o persoană, care nu vrea să rămână incognoscibilă? Miracolul a durat o lună. În fiecare dimineaţă regăseam cu uimire acea lumină care făcea să pălească ziua, acea blândeţe pe care n-aveam s-o mai uit vreodată şi în care constă, de altfel, toată ştiinţa mea teologică. Obligaţia de a-mi prelungi şederea pe planetă când exista tot acest cer la îndemână nu-mi apărea ca foarte clară şi o acceptam mai mult din recunoştinţă decât din convingere, între timp, lumină şi blândeţe pierdeau de la o zi la alta câte ceva din intensitate. Până la urmă, au dispărut, fără ca eu să fiu lăsat din nou în singurătate. Adevărul urma să-mi fie dat altfel, trebuia să-l caut după ce îl găsisem. Un părinte de la Saint-Esprit a început să mă pregătească pentru botez, iniţiindu-mă într-o religie despre care nu puteam să spun decât că nu ştiam nimic. Tot ceea ce mi-a spus despre doctrina creştină eu aşteptam deja şi am primit cu bucurie; învăţătura bisericii era adevărată până la ultima virgulă şi eu luam cunoştinţă de fiecare buche aclamând-o, aşa cum se salută o lovitură reuşită. Un singur lucru m-a surprins: euharistia, nu pentru că mi s-ar fi părut incredibilă, ci pentru că graţia divină găsise acest mijloc de a se comunica; mă uimea mai ales faptul că ea alesese tocmai pâinea, care este alimentul săracului şi hrana preferată a copiilor. Din toate darurile revărsate în faţa mea de creştinism, acesta era cel mai frumos.
Copleşit, astfel, de binecuvântări, credeam că viaţa mea va f i un Crăciun fără sfârşit. Persoanele cu experienţă cărora mă confesasem încercau în zadar să mă prevină că această stare privilegiată va avea un sfârşit, că legile devenirii spirituale sunt aceleaşi pentru toată lumea, că după suavităţile excursiei pe pajiştile verzi ale graţiei revelate vor veni la rând stânca ascuţită, urcuşul, riscul şi că eu nu voi fi întotdeauna copilul fericit care eram. Nu le ascultam deloc pe acele persoane. Eram foarte hotărât să nu săvârşesc a doua oară eroarea de a creşte; aceasta era înţelepciunea mea, mai puţin sigură decât a lor. Sfătuitorii mei aveau dreptate, nu eu. Crăciunul surâzător s-a dizolvat treptat, în lucrurile, în piatra şi în asfaltul unei lumi care şi-a recăpătat pe ascuns consistenţa. Şi a fost o vinere sfântă, a fost o sâmbătă sfântă - linişte în care moare un strigăt. De două ori, cea mai mare suferinţă care poate fi trimisă asupra unor fiinţe omeneşti s-a abătut asupra căminului meu. Taţii mă vor înţelege, mamele poate chiar şi mai mult, fără cuvinte în plus. De două ori am luat drumul cimitirului de provincie unde avem locul de veci, căutând în nenorocire amintirea îndurării. Incapabil de revoltă, lipsit de adăpostul îndoielii (de cine m-aş îndoi, dacă nu de mine însumi?), am trăit cu acest pumnal în piept, ştiind că Dumnezeu înseamnă dragoste. Nu scriu pentru a-mi face cunoscută viaţa, ci pentru a oferi o mărturie, iar mărturia mea cere ca şi acest lucru să fie spus. Mormântul care va fi şi al meu se află în unghiul format de două alei. Intr-o zi, dintr-un fel de curiozitate distrată, am vrut să văd cui aparţine mormântul vecin, care îi este un fel de continuare; aparţine surorilor "Adoraţiei reparatoare". Ştiu prea bine că intervenţiile spiritului divin trebui să aibă o anumită precizie ca să putem vorbi de un "semn". Această coincidenţă nu are precizie? Surorile care au asistat la naşterea mea, la cinci sute de kilometri distanţă, îmi vor fi, iată, alături, şi în ceasul morţii; iar eu bănuiesc, cred, ştiu că aceste două instanţe vor fi identice, ca şi cum n-ar fi decât una: fiinţe pierdute, blândeţe regăsită. Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însãşi ar fi prea scurtă.
Sfârşit
După Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări - şi câteva reproşuri. Un săptămânal creştin, fără a contesta - susţine el - autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi - de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot f i recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune - fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri. Mi-e teamă, mai ales,, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă - iat-o "'Pentru ce să trăim?"... Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii - atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi? Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, m i-a facut obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie, spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, m fond, nu este o încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere - iată ceea ce pictorii ar fi foarte surprinşi să afle. Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca necredincios perfect - aş îndrăzni să spun - într-o biserică, am ieşit de acolo, cu câteva minute mai târziu, catolic convins. Am visat? Atunci, visez încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi, că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană. Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Pavel, care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv agreabilă auditorilor păgâni - mă gândesc în mod special la atenieni -, ar fi trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o eroare de-a dreptul monstruoasă. Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea persoanei întâlnite.
Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată. Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?
(Fragmente din cartea: |
